Noi impotriva noastra

 Oare de ce suntem atat de ignoranti cand vorbim despre dragoste? De ce nu putem fi capabili sa fructificam dreptul nostru la libertate si in schimb il ascundem undeva in paginile unor carti de istorie? De ce nu stim sa simtim cateodata inainte sa judecam?
 Suntem nefericiti pentru ca ne supunem unor legi universale care nu fac decat sa ne ingradeasca si sa ne limiteze. Actionam cum vrea societatea, adoptam aceleasi modele ca si societatea. Functionam dupa un sablon si nu suntem in stare sa il doboram. Ne pierdem personalitatea, valorile si dam vina pe conducatori. Gasim mereu vinovati pentru greselile noastre si nu avem mila pentru greselile celorlalti. De ce nu putem sa fim impacati cu aspectul nostru, cu statutul financiar, cu temperamentul nostru? Desi dam vina pe vecina, pe gaina sau pe divinitate, inconstient stim totusi ca noi suntem culpabili. Si plangem si ne simtim mizerabil pentru minciunile care le spunem, pentru rautatile pe care le facem, pentru barbatii sau femeile pe care le-am pierdut. Dar continuam la fel. A doua zi vom comite aceleasi greseli, le vom ascunde de critici si ne vom continua viata.
 Este trist faptul ca nu avem puterea sa ne eliberam de prejudecatile si de ideile preconcepute care imbolnavesc omenirea din cele mai vechi timpuri. Incredibil sau nu, suntem dotati inca de la nastere cu o anumita abilitate de a distinge binele de rau, constiinta de cruzime, abilitate care se dezvolta sub influenta educatiei. Iar aceasta manipulare in masa pe care le-o aplicam semenilor nostri ne face nefericiti pe toti. E ca intr-un cerc, sapam gropi si aruncam cu pietre in cei care nu sunt ca noi si profita de libertatea lor, pentru ca apoi tot noi sa suferim pentru un gram de fericire.
 Dragostea nu se impune, nu are reguli prestabilite. Este impotriva naturii sa traiesti cu un om care nu te completeaza, nu te atrage si sa mentii o relatie doar de dragul familiei sau a vocii colective. De asemenea, nu ar trebui sa fie normal ca doi oameni care vor sa fie impreuna si sunt uniti de forte independente de noi sa fie nevoiti sa renunte la persoana iubita doar pentru ca asa dicteaza Lumea. Cine este Lumea ca sa le decida destinul? Ce stie Lumea despre sentimentele lor, despre ceea ce ii face fericiti sau ii face sa lacrimeze? De unde sa stie Lumea ca EA are nevoie doar de zambetul LUI pentru a se simti stapana galaxiei? Sau ce sanse ar avea Lumea sa il vada cu inima sfasiata doar pentru ca EA are o raceala minora?

 Ei vorbesc, se plafoneaza in conceptiile lor de neclintit si condamna. Se simt zei cand profita de slabiciunea altuia si au iluzia puterii. Dar de fapt tanjesc dupa libertatea si fericirea pe care nu o pot avea. Iar roata se invarte, ca intotdeauna, si ii aduce pe ei pe scena principala. Se intampla de veacuri si se va mai intampla de acum inainte. Sunt nefericiti, dar isi ascund rusinea in spatele banului sau a relatiilor influente.
 Dupa cum spuneam, ei se identifica cu noi. Sau noi cu ei. Suntem pusi in diferite situatii de cand ne nastem pana murim. Si ne impunem reguli de care chiar nu avem nevoie. Nu, nu este nevoie ca doi oameni sa se casatoreasca pentru a confirma ca se iubesc. Nu este cel mai mare cosmar sa ramai fata batrana. Si nu este o lege ca dragostea sa existe pana la adanci batraneti. Desi, paradoxal, tocmai daca nu ar mai fi presiunea asta, poate ca dragostea ar rezista chiar si dupa moarte. Daca femeile nu ar mai simti nevoia mereu sa fie deasupra barbatilor ( egalitatea intre sexe e demult depasita, femeia dorind suprematia ) si ar accepta statutul ei, privilegiat as spune, de femeie, si daca barbatii ar intelege ca femeia este pur si simplu mai sensibila decat ei si are nevoie de respect si protectie, ar fi ideal. Dar e esential ca ambii sa inteleaga. Pentru ca nu este suficient ca EL sa fie perfect, daca EA nu ii este compatibila...
 Nu trebuie sa renunti la visele tale doar pentru ca ceilalti au alta viziune sau nu iti dau nici o sansa de reusita. Nu vreau sa fiu irealista, ci doar optimista. Macar sa incercam, pentru a nu ramane frustrati cu ideea ca nu am avut curaj sa luptam pentru ce vrem. Sau sa aparam ce avem. Si repet, NU e o regula sa faci ceea ce fac toti. Incet, incet, devii o marioneta si pierzi ce ai mai de pret : libertatea ta.

Feromonii - cheia atractiei

 Am descoperit recent acest documentar despre feromoni si mi s-a parut extrem de interesant. Feromonii sunt elemente biochimice secretate si eliminate de organism care atrag un anume raspuns social din partea membrilor aceleiasi specii. Ei dicteaza comportamentul sexual si cresc atractia sexuala. 
 Deci, ma gandesc ca ati putea fi interesati de existenta acelor mini-particule care ne atrag la cei din jurul nostru si care ne influenteaza orice actiune sociala. 



Feromonii DESCOPERA.ro de pe tare.ro

Dragostea cu ciocanul. La propriu.

 Dragoste nebuna. Un cadru al celor doi indragostiti care se tin de mana si isi declara afectiunea. Peste 2 minute, cadru al baiatului care ii da fetei cu scaunul in cap. 10 secunde, cadru al fetei care il scuipa si il impinge in perete.
 Urmeaza previzibilele scuze, "vai iubita,nu vroiam chiar cu scaunul,dar nu gaseam bata aia de baseball", respectiv "scuze, iubitule, nu stiam ca e oglinda in spate". Oricum ar suna scuzele, ele sunt doar niste pretexte pentru a continua ceea ce batranii numesc "dragoste cu nabadai". Dragoste cu sila, as zice eu.
 Vorbeam cu Y. intr-o zi si imi povestea plina de entuziasm cum iubitul i-a "aplicat o educativa", iar ea era fericita deoarece prin acea lovitura el ii dovedise enorma lui dragoste pentru ea. Se uitase Gica a lu` Paraschiva prea insistent la ea si deh, se putea sa nu i se trezeasca orgoliul de cocos? Si a dat in ea, a lovit-o pana i-a invinetit un ochi, iar apoi i-a cerut scuze pentru ca nu isi dorea de fapt sa o bata, ci doar sa o avertizeze sa nu cumva sa mai aiba de a face cu Gica. De parca ar fi avut vreodata ceva cu el. Si uite asa au continuat cei doi, el avand foarte putina incredere in propriul sine, sau poate in ea, sau poate in intreaga lume. Y. il privea cu frica, dar in acelasi timp cu drag. Isi amintea de barbatul care ii aducea flori in fiecare zi si care o ducea la cofetarie in zilele de sarbatoare. Putea sa nu fie Y. , ci Z. sau W. Putea sa isi aminteasca zilele in care se plimbau prin parc sau cele in care dansau pe mese in club. Zilele in care se strangeau in brate si isi faceau promisiuni si juraminte de sange. (Atunci se refereau la sange la figurat) . Zilele pierdute la malul marii sau in mall. Ceea ce le uneste este insa dependenta de trecut. Dependenta de cel ce chiar le iubea cu adevarat. Sau poate inca le iubeste, insa gaseste un mod inedit de a le-o dovedi.
 T. , in schimb, este singur acum. A iesit recent dintr-o relatie de lunga durata. Are inscrisa in privire durerea si tristetea despartirii. Dar e eliberat. Traieste in sfarsit iluzia libertatii si incearca sa-si recupereze demnitatea pierduta in urma unor 3 ani de mizerie sufleteasca. Prietena lui l-a folosit pe post de marioneta. A profitat de bugetul lui, de casa lui, de naivitatea lui. L-a inselat in fiecare camera a casei lui, cu prietenii lui, a calcat in picioare tot ce i-a oferit el. Dupa o cearta zdravana, T. a izbucnit. Ii ajunsesera pana peste cap reprosurile fetei, permanentul dispret pe care aceasta il manifesta fata de orice actiune sau cuvant rostit. A trantit-o pe canapea, i-a dat o palma si a inceput sa tipe la ea si sa-i spuna cata suferinta ii poate provoca. Si cate a facut el pentru ea, dar ea nu a inteles niciodata. Si modul in care mereu facea cate ceva si poza in victima. Si a agresat-o verbal, i-a tras si cateva palme, si-a revarsat toata ura pe care a strans-o in el de-a lungul acestor ani stiind ca femeia lui este mangaiata si de altii, si ca orice vorba de iubire pe care i-ar adresa-o ar fi aruncata la gunoi. Si apoi s-a dus in coltul camerei, a inceput sa planga si sa blesteme destinul care l-a facut sa o iubeasca atat de mult pe nenorocita care i-a distrus viata. Ea s-a dus la el, a incercat sa-l convinga ca se va schimba, ca totul va fi bine. Clisee telenovelistice. S-a asezat in bratele lui, l-a sarutat pe gat. I-a povestit cat de frumoasa va fi viata lor de acum inainte. Si-a dat jos tricoul si s-a indreptat spre frigider. S-a intors cu o sticla de vin rosu si doua lumanari. I-a cerut sa o primeasca inapoi. Si-a pus la bataie intregul arsenal feminin pentru a-l convinge pe T. Misiune aproape indeplinita. Pacat ca vorbele dulci si sanii fermi nu sunt suficienti pentru a sterge cu buretele 3 ani de neimplinire si disperare. T. a spart sticla de vin si a amenintat-o ca daca-i va mai calca vreodata pragul este in stare de orice. "Da stii ceva? Ia mai du-te-n p... " . Replica frumoasei iubite care acum chiar ca si-a pierdut orice sansa de a-l mai stoarce de bani si de vlaga.
 Bine, luand-o asa, povestea lui T. este mult mai vulcanica decat Gica a lu` Paraschiva. Sau al lui Y. , cum preferati. T. este un caz fericit. Dar exceptia intareste regula. Observam numeroase cazuri in viata cotidiana, poate printre prieteni, vecini, poate doar in filme. Cert este faptul ca dragostea cu ciocanul e un mod de viata. Unii traiesc cu ea din placere ( sau inclinatii sado-masochiste) , altii traiesc din simpla obisnuinta sau dupa cum precizam mai sus, datorita dependentei, fie de persoana iubita, fie de ceea ce au trait impreuna cu ea. Femeia poate face la fel de mult rau ca un barbat, poate chiar mai mult cateodata. Iar orice obiect aparent inofensiv din casa poate deveni o arma letala cand nervii depasesc limita legala, asadar atentie :)
 Pentru a exemplifica aceste situatii, va voi da cateva exemple de creatii muzicale care trateaza acest subiect, mai mult sau mai putin cenzurate.

Viaţa in alb

 Stau singură, între patru pereţi care mă sufocă. Îmi fixez obiectivul pe tavanul alb. Mă distanţez uşor, uşor... Fug de pereţii mult prea albi. Cromatica asta mă irită. Receptorii mei vizuali vor da în judecată amărâta asta de culoare.

 Deschid televizorul. Ar putea fi o succesiune de imagini, sau o succesiune de miriapozi. Îmi e totuna. Apăs cu dispreţ butonul roşu. Noroc de culoarea lui. că aş fi putut la fel de bine să nu îl apas.

 Mă ridic de pe pat. Îmi răsună în cap cele două cuvinte magice. Dar de ce? Trezeşte-te, fato, e o iluzie! Urât geam. E alb. Mă uit afară. Vreau să văd un nor, o piatră sau ceva de genul ăsta. Dar nu, reflexia mea se încăpăţânează să apară. Îmi taie orice şansă să iau contact cu exteriorul. Pentru ce? Ca să văd doi ochi verzi? Care uneori sunt albaştri? Măcar nu sunt albi. O şuviţă rebelă care nu vrea sa stea langă celelalte. Stă îndreptată în sus... Aspiră probabil la absolut. Mda... Şi eu aspir la Absolut. Vodca Absolut. Dar de fapt, mai bine nu. Una bucată gram alcool înseamnă una bucată oră de conjunctivită. Mai bine nu. Dar alea doua cuvinte...

 Fug şi de fereastră. Mă duc lângă dulap. Nu e alb şi nici nu mă obligă să-mi întalnesc reflexia. Degeaba. E rece. Nu emană nici măcar puţină afecţiune. Mă răneşte. îl părăsesc. Da. Aberez.

 Ca prin magie, mi se înfăţişează albumul cu poze din generală. Mă frapează privirea acelei fete şatene cu părul lung, privire în care stă înscrisă lizibil detaşarea de orice preocupare laică. O simplă întrupare umană, lipsită de esenţă sau spiritualitate. Mă sperii şi mă îndrept spre reflexia pe care o respinsesem anterior. Încerc să identific ilustrarea acelei fete cu imaginea conturată pe sticlă. Zadarnic. Acum văd o ruină. Piesele au fost demontate treptat, iar acum au început să fie ansamblate altele. Probabil fac parte din noua colecţie. 

 Pe parcurs, priorităţile se schimbă, plasând nevoile într-un alt tip de ierarhie. Libertate, independenţă, putere, recunoaştere, împlinire afectivă, plăcere carnală... Concepte cândva necunoscute tinerei făpturi îşi cuceresc rapid teritoriul şi acolo se stabilesc. Pentru veşnicie.

 Aberez din nou.

 Încerc să deschid uşa. Trag de uşa nenorocit de albă, dar nu reuşesc să o deschid. Sunt condamnată să rămân între cei patru pereţi. Să devin amanta albului. Culorii alb. Şi să visez la cele două cuvinte care îmi perturbă gândurile la fiecare fracţiune de secundă. Aprind becul. Norocul lui că este roşu şi răspândeşte pasiune în întreaga încăpere. Că nu mi-ar fi fost greu să-l închid dacă măcar cocheta cu ideea de a fi alb. Oricum îl închid. Nu am nevoie de lumină. Am nevoie de căldură. Mi-e dor de un calorifer mobil. Şi de acele două cuvinte...

 Aprind focul. Arde... Ard lemnele, arde şi ţigara, ard şi eu. Încerc să iau cana cu apă de pe birou. O scap jos. Apa se scurge uşor printre cioburi. Degeaba. Încă ard. Îmi ating buzele... Sunt fierbinţi şi tânjesc după un strop de apă. Iau un cub de gheaţă şi îmi potolesc disperarea. Mint. Buzele îmi sunt mult mai roşii acum. Bine că nu sunt albe.

 Ţigara în schimb e deghizată într-un hanorac alb cu dungi indigo la nivelul filtrului. Se iartă. Spre deosebire de geam sau pereţi, ea chiar mă face fericită. Albă cum e ea...

 Nu mai vreau nimic. Ba da. Mint. Vreau să taci. Nu mai zi acele două cuvinte... Mă omori încetul cu încetul. Mint din nou. Spune-le... Îmi dau viaţa să le aud din nou. În fond, ce e viaţa între pereţi albi, lângă o uşă albă care nu se deschide? Mă las pradă sentimentelor. E nociv. Perturbă gândirea logică. Dar e frumos... E colorat, e intens... Secunde de fericire.

 Mă sprijin de pat. Simt că îmi pierd controlul. Trag din ceea ce a fost candva o ţigară, actual chiştoc, şi o sting. Trist, pentru ea, căci eu nu duc lipsă. De ţigări. Ea în schimb tocmai şi-a găsit sfârşitul. Dar măcar a avut o importanţă pentru cineva... Pentru o persoană captivă ale propriilor emoţii şi ale unor pereţi albi. Iarăşi aberez.

 Te vreau aici... Îţi aud vocea şi păşesc spre pat... În afară de un aşternut albastru cu alb, nu mă aşteaptă nimeni... Îţi formez numărul de telefon, însă este prea târziu ca să îmi răspunzi. Oricum te aud mereu. Spunând cele două cuvinte magice... Te iubesc...