Deschid televizorul. Ar putea fi o succesiune de imagini, sau o succesiune de miriapozi. Îmi e totuna. Apăs cu dispreţ butonul roşu. Noroc de culoarea lui. că aş fi putut la fel de bine să nu îl apas.
Mă ridic de pe pat. Îmi răsună în cap cele două cuvinte magice. Dar de ce? Trezeşte-te, fato, e o iluzie! Urât geam. E alb. Mă uit afară. Vreau să văd un nor, o piatră sau ceva de genul ăsta. Dar nu, reflexia mea se încăpăţânează să apară. Îmi taie orice şansă să iau contact cu exteriorul. Pentru ce? Ca să văd doi ochi verzi? Care uneori sunt albaştri? Măcar nu sunt albi. O şuviţă rebelă care nu vrea sa stea langă celelalte. Stă îndreptată în sus... Aspiră probabil la absolut. Mda... Şi eu aspir la Absolut. Vodca Absolut. Dar de fapt, mai bine nu. Una bucată gram alcool înseamnă una bucată oră de conjunctivită. Mai bine nu. Dar alea doua cuvinte...
Fug şi de fereastră. Mă duc lângă dulap. Nu e alb şi nici nu mă obligă să-mi întalnesc reflexia. Degeaba. E rece. Nu emană nici măcar puţină afecţiune. Mă răneşte. îl părăsesc. Da. Aberez.
Ca prin magie, mi se înfăţişează albumul cu poze din generală. Mă frapează privirea acelei fete şatene cu părul lung, privire în care stă înscrisă lizibil detaşarea de orice preocupare laică. O simplă întrupare umană, lipsită de esenţă sau spiritualitate. Mă sperii şi mă îndrept spre reflexia pe care o respinsesem anterior. Încerc să identific ilustrarea acelei fete cu imaginea conturată pe sticlă. Zadarnic. Acum văd o ruină. Piesele au fost demontate treptat, iar acum au început să fie ansamblate altele. Probabil fac parte din noua colecţie.
Pe parcurs, priorităţile se schimbă, plasând nevoile într-un alt tip de ierarhie. Libertate, independenţă, putere, recunoaştere, împlinire afectivă, plăcere carnală... Concepte cândva necunoscute tinerei făpturi îşi cuceresc rapid teritoriul şi acolo se stabilesc. Pentru veşnicie.
Aberez din nou.
Încerc să deschid uşa. Trag de uşa nenorocit de albă, dar nu reuşesc să o deschid. Sunt condamnată să rămân între cei patru pereţi. Să devin amanta albului. Culorii alb. Şi să visez la cele două cuvinte care îmi perturbă gândurile la fiecare fracţiune de secundă. Aprind becul. Norocul lui că este roşu şi răspândeşte pasiune în întreaga încăpere. Că nu mi-ar fi fost greu să-l închid dacă măcar cocheta cu ideea de a fi alb. Oricum îl închid. Nu am nevoie de lumină. Am nevoie de căldură. Mi-e dor de un calorifer mobil. Şi de acele două cuvinte...
Aprind focul. Arde... Ard lemnele, arde şi ţigara, ard şi eu. Încerc să iau cana cu apă de pe birou. O scap jos. Apa se scurge uşor printre cioburi. Degeaba. Încă ard. Îmi ating buzele... Sunt fierbinţi şi tânjesc după un strop de apă. Iau un cub de gheaţă şi îmi potolesc disperarea. Mint. Buzele îmi sunt mult mai roşii acum. Bine că nu sunt albe.
Ţigara în schimb e deghizată într-un hanorac alb cu dungi indigo la nivelul filtrului. Se iartă. Spre deosebire de geam sau pereţi, ea chiar mă face fericită. Albă cum e ea...
Nu mai vreau nimic. Ba da. Mint. Vreau să taci. Nu mai zi acele două cuvinte... Mă omori încetul cu încetul. Mint din nou. Spune-le... Îmi dau viaţa să le aud din nou. În fond, ce e viaţa între pereţi albi, lângă o uşă albă care nu se deschide? Mă las pradă sentimentelor. E nociv. Perturbă gândirea logică. Dar e frumos... E colorat, e intens... Secunde de fericire.
Mă sprijin de pat. Simt că îmi pierd controlul. Trag din ceea ce a fost candva o ţigară, actual chiştoc, şi o sting. Trist, pentru ea, căci eu nu duc lipsă. De ţigări. Ea în schimb tocmai şi-a găsit sfârşitul. Dar măcar a avut o importanţă pentru cineva... Pentru o persoană captivă ale propriilor emoţii şi ale unor pereţi albi. Iarăşi aberez.
Te vreau aici... Îţi aud vocea şi păşesc spre pat... În afară de un aşternut albastru cu alb, nu mă aşteaptă nimeni... Îţi formez numărul de telefon, însă este prea târziu ca să îmi răspunzi. Oricum te aud mereu. Spunând cele două cuvinte magice... Te iubesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu